marți, 15 aprilie 2014

1. Vasilca şi dacii

24 aprilie 2011

    Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
    1. Vasilca şi dacii
    Vasilca era puţin cam chioară, nu aşa mult ca Chioru ce e rege în Ţara Orbilor, dar tot aşa, nu ştiai dacă e din naştere, de la băutura cam peste măsurile obişnuite sau de la un pumn zdravăn, marinăresc, luat în studenţie. Totuşi Vasilca nu cred ca a luat-o pe coajă în studenţie, nu arăta ea chiar aşa rău să simtă nevoia să facă o facultate. O găseai de obicei, dacă chiar o căutai, pe terasa de lângă cabana aceea de la Costeşti. Avea musai dinainte un pahar, nici plin, nici gol, cu ceva cam colorat, între coniac şi rom. Nu avea niciodată ţigări şi nici bani. Cel puţin aşa îţi făcea impresia după cum se uita cu jind la paharele şi ţigările altora. Dacă intrai în vorbă cu ea, îţi părea rău două zile. Sau poate nu. Oricum, rămâneai fără o vodcă şi două ţigări. Carpaţi fără filtru, bineînţeles, cele mai bune din Costeşti. Vasilca voia să ţi le plătească, nu le voia pe gratis. Plata era după faţa beneficiarului. Care era cu camionul, o ducea acasă. Care casă? Nu se ştie, oricum eu nu. Dacă mergea nea Camion spre Orăştie, era bine, dacă mergea spre Grădiştea, era bine, dacă mergea pe Valea Rea, pe Valea Anineşului, tot era bine. Dar eu nu aveam camion. Eu eram Domnu Studentu iar mai pe urmă Domnu Ingineriu. Şi Vasilca avea destule şi pentru Domnu Ingineriu. Putea să-mi spună unde sunt acum toate comorile ce s-au descoperit pe dealurile şi munţii dintre oraş şi stânele de pe Comărnicel. Ba şi de pe Pustiosu, acolo unde găleata de bani de aur era descoperită de pe la 1820, dar lumea de acolo îşi lua doar cât le trebuia. Cum au luat mai mult, cum s-a aflat şi au trebuit să se spună unii pe alţii. Şi comorile Moşului din Sub Cununi, le ştia, zicea că pe toate, şi pe cele din peşterile alea adânci, unde a coborît-o Moşu cu frânghia când era mică, de-i căzuse o oaie acolo şi nu mai putea dormi de behăitul ei. A găsit oaia, a legat-o de frânghie, moşu a tras-o sus iar ea, Vasilca, fără de frică, aşa cum sunt toţi pe aici, a aprins o lumânare şi a văzut oala spartă cu galbeni. A luat doi, i-a împletit în cap, de i-a folosit când s-a măritat.
    - Hai Vasilco, nu mai minţi, ce ai fost tu măritată?
    - Cum altfel? Fără cununie, dar am fost.
    - Şi acum ?
    - Acum cred că nu. Da’ de ce întrebi, chicoti ea strâmb la mine şi mai băgă mâna în pachetul de Carpaţi de pe masă.
    - Mă gândeam să mergem acolo mâine, să-mi arăţi şi mie. Am şi o frânghie de 20 de metri cu mine.
    - Da’ nu merg singură cu tine la deal. Mi-e frică.
    - Ţi-e frică? Da’ cu ăla dela masa aia nu-ţi fu frică ieri să mergi singură, nu?
    - Aaa, păi ăla era cu camionu.
    - Şi eu dacă eram cu camionu, mergeai?
    - Şi acuş!
    Şi râde Vasilca şi râde … Şi râd şi eu, ce să fac altceva?
    - Şi ce ai mai văzut acolo jos unde te-a coborît Moşu?
    - Erau mai multe schelete, de daci.
    - Ei de daci, ce să caute dacii pe acolo?
    - Acu nişte sute de ani era plin de daci pe aici, mă informează ea.
    - Tu de unde ştii?
    - Mi-o spus şi tata şi mama. Era plin pe munţii ăştia. D-aia se şi găsesc atâtea comori.
    Dacă spune Vasilca, aşa o fi.
    - Pe aici, pe lângă cabană, nu sunt comori?
    - Cum să nu fie, uite, chiar în spate, sus, e Poiana Rădăcinii. Acolo a găsit bunicul două săbii frumoase şi nişte brăţări.
    - Cum ajung acolo?
    - Chiar vrei s-ajungi acolo? Cobori un pic pe vale şi la primul podeţ se face o potecă în sus, spre Costeşti Deal. Ţii pe ea şi în juma de oră eşti în poiană. Da’ vezi să n-o iei la stânga, ci la dreapta, că altfel ajungi tocmai la Prisaca. La Prisaca ai fost, engineriule?
    - Uite că n-am fost, dar mă duc la anul.
    - Nu te mai duci tu acolo sus. Şi e pădure, e drumul lung, doar nici arheologii n-au ajuns acolo, au scris doar ce le-a spus tata, ei n-au ajuns acolo.
    - Taică-tu mai trăieşte?
    - Cum să trăiască? A dat ursu peste el şi l-a făcut bucăţi. L-au găsit după două zile, pe Dealul Grădiştei, spre Cetate. Acolo e plin de urşi.
    - Vasilco, hai să te duc acasă, că pe domnu ingineriu l-o durea capul de cât ai vorbit.
    - Hai, hai să mergem, dar dai şi tu o vodcă?
    - Nu mai dau nimic aici, nu vezi că s-a întunecat şi trebuie şi Coana Tanţa să tragă obloanele, să se ducă-n sat. Da’ am la mine o sticlă. E aproape plină.
    - Bine, hai să mergem. Domnu engineriu, poate te mai văd mâine. Rămâi cu bine.
    - Mergeţi şi voi cu bine. Noapte bună.
    Am tras şi eu obloanele, în căsuţa de lemn de alături, căutând să uit de şoriceii de pădure ce-mi făceau inventarul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu