marți, 15 aprilie 2014

2. Tot cu Vasilca şi cu dacii noştri

25 aprilie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
2. Tot cu Vasilca şi cu dacii noştri

    A doua zi dimineaţă, după noaptea petrecută la căsuţă, la cabana Costeşti, trezirea. Inventarul ciolanelor, adică puţină mişcare, spălat la cişmeaua de afară ce se alimentează din vechile olane dacice, ce se încăpăţânau să dea apă şi acum, făcutul nesului şi dumicarea lui pe “logie”, cu atenţie să nu-ţi scape picioarele printre scânduri. Ce poate fi mai plăcut? În faţă Faeragul, cu comorile lui ascunse, ce şi le strânge parcă sub el ca o cloşcă, în stânga drumul spre Sarmisegetuza, în care s-au băgat la bani de se putea face o şosea suspendată până acolo. Jos, lângă apa Oraşului, sau a Grădiştei, cum doriţi dumneavoastră să-i spuneţi, islazul satului Costeşti, pe care sălăşuiesc în devălmăşie, vaci, cai, camioane, turişti în corturi de toate tipurile, câteva maşini de Deva. Aici a fost o staţie a trenuleţului forestier ce aducea lemne de pe valea Godeanului, de pe valea Albă, valea Anineşului şi valea Rea, tocmai la Orăştie. Pâraiele de munte, cu debitul lor fluctuant, cu torentele ce lăsau şinele în aer, dar şi neglijenţa oamenilor, au dus la abandonarea liniei ferate. Lemnele s-au adus cu camioanele pe drumuri aşa zis forestiere, ce trebuiau refăcute la fiecare ploaie mai serioasă. Iar când vine “apa mare“, apa ajunge la statuia aceea de lemn de lângă cabană, cred că mai există şi acum, care mi-e şi jenă să mă gândesc ce reprezintă. Probabil, în cea mai sobră interpretare, doi mineri încălecaţi. Stau de atâta timp acolo, în aceeaşi poziţie, că nu-i mai vede nimeni. Nu se putea însă să nu-şi bage Ceauşescu râtul şi pe aici.
    Costeşti - Dealul Cetăţii cu inscripţia 2050 spre estompare

    Pe versantul dinspre cabană al dealului Cetăţii s-a scris cu brazi “2050“, nu cumva să uite de ce-a venit până aici. Nu era ceva nou, şi la Braşov, pe Tâmpa se scrisese “Stalin“, aşa, să se ştie că nu mai există Braşovul. S-a făcut aici, lângă cabană şi o cetate-scenă din BCA, pentru turmele de dănţuitori fericiţi, cu bănci făcute din mesteceni tineri, cu coajă albă, să dea bine. Foarte utilă pe post de toaletă, la aşa ceva nu se gândiseră că ar fi necesar. Probabil că Ceauşescu umbla cu ţucalul după el. I-l ducea probabil Păunescu. Iar la Sarmisegetuza Regia, s-a încercat o reconstituire stupidă, cu plăci de beton armat şi pari de stejar puşi “artistic“ în locul pereţilor vechiului sanctuar rotund. Ceauşescu n-a mai venit, n-a vrut cu elicopterul, ştia el că merge un trenuleţ frumos pe aici. Ia trenuleţul de unde nu-i. S-au pus la repezeală şine de la Orăştie la Costeşti, dar mai departe, în munte, era mai complicat, trebuiau refăcute taluzurile, podeţele, lucrările de protecţie pe versanţi, era mult prea complicat. Urma ca marele Conducător să vină cu trenul până la Costeşti, să admire scrierea de pe deal, acel 2.050, să se uite la dansatori, apoi să ia un elicopter până la Sarmisegetuza. Planul n-a fost aprobat de securitate, era prea riscant cu elicopterul prin munţi şi prin păduri, probabil. Aşa că a rămas doar butaforia.
    Teminându-se nesul şi cele trei ţigări fumate de dimineaţă, pe stomacul gol, mă trezeşte din reverie un zgomot puternic şi repetat. Am crezut că pornise vreun camion, dar nu. Zgomotul se auzea de pe terasa bufetului. Întinsă pe două şiruri de trei scaune, Vasilca trăgea la aghioase mai ca un călugăr athonit. Se mai oprea, îşi lua avânt şi iar trăgea o cântare pe trei tonuri. Aoleo, parcă plecase acasă cu Domnu Camion … Şi uite unde a ajuns. Parcă se şterseseră trei urşi cu ea la fund. Nu ştiu de unde venise dar sunt sigur că a numărat toate subpodeţele de la Valea Rea până aici la cabană. După cum dormea, se pare că era obişnuită cu scaunele astea de pe terasă. Erau din PAL melaminat, cam scorojite, dar după concavitatea pe care o aveau cred că erau făcute să stai cu fundul pe ele şi nu cu alte părţi anatomice.
    Am lăsat-o să-şi facă somnul cel de frumuseţe şi m-am dus să fac o inspecţie pe Valea Faeragului. Nu era nimeni pe drum la ora asta, era doar ora 9. Nu se vedeau deloc de aici de jos, din drum, terasele de care era de altfel plin tot Dealul Faeragului şi dealul de pe partea cealaltă a drumului, Dealul Cetăţii. Dacă nu a-şi fi bătut bine cele două dealuri, aş fi zis că nu a fost niciodată nimic pe aici. Drumurile ce coborau dinspre Cetate erau întrerupte la o înălţime de doi metri de lărgirea drumului şi de lucrările de îndiguire a pârâului Faeragul. În secolele 19 şi 20 erau construite nişte zăgazuri transversale, apa se acumula în spatele lor, se puneau buştenii tăiaţi acolo iar când apa se ridica până sus, se deschidea zăgazul iar şuvoiul, faeragul adică, antrena buştenii şi-i ducea în apa Grădiştei şi mai departe spre Costeşti, unde erau puşi pe vagoanele trenuleţului şi duşi la fabrica de cherestea din Orăştie.
    Drumul continua în sus, de-a lungul pârâului, spre Luncani. Dar nu era să merg până acolo şi înapoi cu o desagă cu umbrela, un pateu, două felii de pâine şi o jumătate de litru de apă, adică stocul de siguranţă pe care-l căram mereu cu mine şi de care nu mă atingeam deloc. Aşa că m-am întors la căsuţa cu şoricei, baza mea de … aventură. Parcă mă simţeam mai bine decât acasă. Aerul splendid, soarele nici nu pripea, vântul – o adiere doar. Ah, şi dinspre bufet venea o putoare de mici care tocmai se făceau. Încep să salivez abundent şi nu găsesc nici o soluţie decât să-i văd mai de aproape. Închid căsuţa şi mă apropii. Putoarea mă îmbată. Cine o fi inventat amestecul ăsta de cărnuri şi condimente, fără nici un maţ pe deasupra? Şi cred că se ţine la un loc doar datorită legilor stabilite de Newton şi respectate de atunci de toţi bucătarii. Dar dacă aceste cărnuri se ţin la un loc, dece putoarea se răspândeşte şi te aduce acolo, aşa cum hienele sunt atrase de un hoit? Mari mistere ascunde bucătăria tradiţională. N-am găsit nicăieri scris ceva despre mici şi daci. Doar despre mici şi Mitici.
    Arătau dumnezeieşte. Asta-mi mai lipsea. Mă duc şi fac comanda. Stau pe gânduri câţi să comand. Doi, trei? Dau cu ochii de Vasilca. Stătea la o masă, mai în fund, cu paharul de coniac-rom în faţă şi tot plin pe jumătate sau gol pe jumătate. Se hlizea la mine, străduindu-se din toţi muşchii să zâmbească. Nu-i reuşea chestia asta deloc. Oricum, înţeleg mesajul, vechi decând lumea. Îi arăt două degete, ridic şi sprâncenele. În sfârşit îi reuşeşte şi ei figura. E drept că a ajutat-o şi gura căscată larg şi cei doi ochi ce îmbrăţişau tot bufetul. Unul prin stânga, unul prin dreapta. Şi ridică şi trei degete. Trei? Daaa, se simte răspunsul, ce se zbate ca un ecou între Faerag, bufet şi toaleta cocoţată pe deal, deasupra bufetului. Îi zic bufetierei că vreau şapte mici şi un brifcor. Îmi pasează brifcorul. Cât despre mici, îmi spune doar “– Vă chem, Domnu Ingineriu“. Şi-mi arată cu bărbia spre masa Vasilcăi. Buuun. Adică nu poţi să pui o întrebare fără să te ştie tot satul. Înhaţ brifcorul şi mă duc s-o vizionez pe Vasilca. S-a spălat, sau cum să spun, s-a scuturat de toate alea de pe ea, arăta ca de obicei. Adică puteai să stai de vorbă cu ea, dar aşa cam la un metru măcar.
    - Unde te spălaşi, că de dormit, ştiu unde.
    - Jos, în râu. Cam rece dar a fost bună. Dar Domnu Ingineriu pe unde a fost?
    - Am fost pe Valea Faeragului, în sus.
    - Da? Şi ai intrat şi pe Valea Cetăţuii, la peştera Dacilor?
    - Nu, pe unde este?
    - Dacă vin micii ăia trei, îţi spui.
    - Haide Vasilco, spune. Spune, Vasilco, spune. Spune, că ţi-oi da şi mici şi-o vodcă.
    - Cum să nu-ţi spun, se învioră pe dată. Cum intri pe vale stai cu ochii doar pe dreapta, aşa cam la doi metri de jos. După ce treci podul, mai mergi vreo sută-două de metri şi o vezi.
    - Am trecut mereu pe acolo şi nu se vede nimic.
    - Păi vezi? N-o vezi niciodată dacă n-o cauţi. Pare un drum. Te caţeri şi o iei pe acolo. După nici un kilometru ajungi la peşteră. Aia e peştera dacilor. Tata intra mereu acolo, dar mie mi-a fost frică.
    - Domnu Ingineriu, gata micii, se auzi trompeta bufetierei.
    Îi luai, plătii şi încasai şi un sfat.
    - Domnu Ingineriu, să nu credeţi nimic din ce vă spune Vasilca. Minte, minte tot timpul.
    - Dar minte frumos.
    - Aşa ziceau şi bărbaţii ei.
    - A fost măritată cu mai mulţi? Cu câţi, mă mâncă pe mine sub limbă.
    - Cine mai ştie?
    Numai asta nu mă interesa pe mine acum. Eram cu gândul numai la Valea Cetăţuii. Vasilca, cum văzu micii şi puse mâna pe trei din ei, nici că o frigea niciunde, îi puse direct pe tabla ruginită a mesei, să se răcească mai repede şi se întoarse mulţumită către mine.
    - Acu o să dai de Valea Cetăţuii. Vezi că e puţină apă pe jos, curge de la izvorul din peşteră, dar nu e nimic. Doar când plouă se face apa mare de nu poţi trece, că se adună de pe deal.
    - Da’ cunoşti locul. Mergi des acolo?
    - Mergeam cu tata când eram mică, acum ce să caut acolo?
    - Dar atunci ce căutaţi acolo?
    - Io nu căutam nimic, da’ tata mă lăsa afară şi venea după juma’ de ceas. Nu ştiu ce făcea acolo, cred că bani pentru băutură, că pe urmă doar într-o beţie o ţinea câteva luni. Du-te acum singur acolo. Să-mi spui diseară ce-ai găsit, că io mă duc la deal, că trebuie să vină Dom’ Camion după lemne.
    - Bine Vasilco, sper că nu m-ai minţit.
    Se uită lung pe după mine, apoi îşi coborî ochii, sfioasă ca o navetistă, către pachetul meu de Carpaţi.
    - Ţine-l tu, că eu mai am.
    Îl luă repede, parcă să nu mă răzgândesc. M-am ridicat, îi făcui cu mâna şi direct pe Valea Faeragului am luat-o. Am mers ce am mers, drumul a traversat podeţul, eu după el şi cu ochii în sus, aşa cum zise Vasilca. Om serios şi eu, să mă iau după ce mişcontonceşte o Vasilcă pe terasa unei bodegi semisăteşti, pentru trei mici şi nişte ţigări! Dar minţea aşa frumos! Şi cînd te gândeşti că totuşi mai sunt atâtea de descoperit prin zona asta unde nici nu ştii ce pierzi dacă nu caşti ochii bine! Să fie aici? Nu, nu e aici, să merg mai înainte. Merg şi deasupra mea se vede ca un drum, o porţiune fără copaci, pot să spun chiar că se pare că ar porni două drumuri. Mă hotărăsc să risc. După trei alunecări neplăcute, ajung totuşi sus. Cum mă mai dau eu jos de aici? Mă îndrept şi dau cu privirea o roată. Da, sunt chiar două drumuri. Unul merge aproape paralel cu drumul, urcând însă mai repede iar altul, pe care se vede ceva se ar putea fi asimilat cu un pârâiaş, dar care curge pe ditai drumul lat, chiar perpendicular pe şosea. Ăsta trebuie să fie! Pe el!
    Cam circumspect, am început să merg, din ce în ce mai repede totuşi. Drumul se menţinea lat, de parcă era o alee pentru promenadă şi nu albia unui pârâu ce poate aduna torentele de pe versanţi. Doar versanţii erau din ce în ce mai abrupţi. Ciudată vale şi aflată atât de aproape de drum. Din loc în loc am început să urc nişte surpături ale dealului, alunecări de teren, probabil de la ultimele furtuni din primăvară. În spatele lor nişte bălţi în care se ghiceau nişte cioburi de ceramică. Le-am ridicat după ce le-am clătit puţin. Erau de ceramică dacică, toarte de vase, borduri cu un motiv şerpuitor, ba şi un buton, ca să ţii vasul mai bine. Unele aveau şi câteva zgârieturi, cine ştie de când. Mai încolo, se iveau din versant nişte pietre mari fasonate, probabil căzute cine ştie de unde. Sau poate că pe aici le aruncau ţăranii, după ce le luau din cetate, ca să le ducă să-şi facă temelii la casele lor cele preţioase din Costeşti. Cine ştie. Din ciob în ciob dau cu nasul de o grămadă uriaşă de pământ, alunecat. Nu, mai departe nu se putea trece. Alunecaseră şi copaci, unii mai stăteau drepţi, dar majoritatea erau aplecaţi, parcă într-o încercare de a se sprijini. Am încercat să urc. Nu am reuşit, panta era prea mare şi prea lungă. Valea se sfârşea aici. Dacă a fost vreo peşteră vreodată, aici a fost. Prin pământ răzbătea firul de apă. Nu mai erau nici cioburi, nici pietre fasonate. Nici măcar poze nu puteam să fac, era prea întunecată pădurea, datorită versanţilor apropiaţi şi abrupţi. Asta este. Cine ştie când s-a surpat dealul aici, poate acum cinci ani, poate acum cinci sute, poate acum omiecincisute. Ce m-am luat eu după Vasilca? Coborînd de pe maldărul de pământ era să mă împiedic de o rădăcină. Noroc că eram singur în pădure şi din valea asta îngustă nu mă putea auzi nimeni ce spun. Căutând să mă ridic, strâng fără să vreau în pumn nişte ţărână. Ceva tare. Îi dau drumul repede. Ce … ce e asta? Nu-mi vine să cred. Şi nici n-o să mă creadă nimeni. Mă mai aplec, ridic iar. Şi iar. Aşa este, n-am halucinaţii. Ah, dacii ăştia, mă plimbă pe munţi ani de zile, ca până la urmă să ajung să mă împiedic aici, la doi paşi de cabana asta. Am ajuns într-un suflet la cabană. Vasilca mă aştepta pe terasă. N-o puteam ocoli.
    - Ei, ai fost? Ai găsit peştera?
    - Nu e nici o peşteră. E doar o surpătură.
    - Minţi, minţi, se vede că minţi! Arată-mi ce ai găsit!
    Se ridicase, ţipa la mine, se înroşise toată. Se uita toată lumea la noi, mai precis la mine. Bufetiera, sau ce o fi fost, interveni.
    - Ho, Vasilco, te îmbătaşi de tot, ţi-am spus să nu mai bei. Te iei de domni serioşi.
    Domnul serios se bălăbănea când pe un picior, când pe altul. Pe unde să scot cămaşa?
    - Doamnă, eu plec, trebuie să prind autobuzul de patru, din Costeşti. Vă aduc imediat cheia.
    Mi-am făcut repede bagajele, nici nu era greu, i-am lăsat cheia şi am plecat. Vasilca nu mai era acolo.
    ——————————————–
    Şi nu uitaţi de Cetăţile Dacice 2011
    ——————————————–

2 comentarii

  1. ce ati gasit?!…ce ati gasit?!…
    Comentariu by cornel airinei — 4 mai 2011 @ 10:47
  2. Secret mare, secret maaare!
    Dar dacă tot nu ne aude nimeni, pot să vă spun:
    - Un zâmbet pentru cititori. Şi pentru mine!
    Comentariu by Cornelius Ionescu — 4 mai 2011 @ 12:03

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu