48. Dom Engineriu, Sarmisegetuza şi grâul dacic

26 noiembrie 2011

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
48. Dom Engineriu, Sarmisegetuza şi grâul dacic

Aici în Cosoneşti doar ce faci ochii roată şi te apucă un dor de păscut. Peste tot terase, zeci şi sute de terase, acum este adevărat că multe acoperite de fagi, doar mergând aşa alandala prin pădure îţi dai seama de ce a fost odată şi cum trebuie să fi arătat locul. Terasele care mai au poiene pe ele sunt o frumuseţe. Mii de flori sălbatice, cu nişte culori aprinse, cu mirosuri pe care abia le poţi diferenţia, suave dar specializate, să atragă toate insectele de pe lumea asta, fie ele fluturi, fie gândaci şi bondari. Dar şi pe mine, ce nu mă pot abţine să nu mă tolănesc şi să visez la ce a fost, la ce nu se face şi la ce s-ar putea face. Linişte oare? Nu, nu e linişte. Vântul aleargă printre frunzele fagilor, insectele zumzăie cu treabă alergând printre flori, un şoricel taie cu neobrăzare nişte păiuş, să-i mănânce seminţele. De departe se mai aude şi un om ascuţindu-şi coasa. Nimeni nu te deranjează pe aici. Nici măcar schelălăitul lui Vulpi5, alergând după fluturi. Poate doar groparii, cum le zicea lumea, căutătorii de comori, ce mai dau ceva găuri pe care nici că se gândesc să le astupe după ce îşi luară ce le trebuia de pe acolo.



Fragment ceramică pictată - pasăre - ©C.I.
Ba mai lasă pe margine tot felul de cioburi, ceramică pentru soldaţi, dar şi din aceea împărătească, pictată cu tot felul de fiare, de păsăroaie de care nimeni nu a mai întâlnit prin locurile astea. Să existe ele prin alte locuri, sau poate să fi fost înainte de potopul din care doar Noe cel plimbăreţ, primul turist al lumii, el cu familia şi cu orătăniile din marea lui ogradă mai scăpară? Cine ştie … Ştiu doar că atunci când groparii dau de aşa ceva, le aruncă peste umăr şi scuipă în sus de trei ori, spunând piei, piei, piei. Zice Dom Camion că grâul acela de la cetate de la Sarmisegetuza, dar şi acela de la Costeşti, grâu ars în incendiile din vara fierbinte a anului 106, este un grâu nemaipomenit, rezistent la boli, la secetă dar şi la inundaţii. Cică se mai cultivă şi acum pe terasele din Apuseni, unde sărăcia este mare. Recolta este mai mică decât la grâul obişnuit, dar lumea are ce mânca. Întradevăr se pare că acelaş tip de grâu se mai cultivă şi în Apenini, unde însă este încurajat de Stat. M-am luat şi eu după Dom Camion, am fost la Grădiştea Muncelului, la Cetate, puţin în dreapta locului unde acum două mii de ani era izvorul şi faimoasa fântână de care nu mai pomeneşte nimeni. Păi cum să mai pomeească, toţi care veniră cum luară din ea tot ce li s-a părut mai de trebuinţă pentru ei. Romanii îşi luară plăcile lungi de andezit ce le folosiră ca boiandrugi la baia lor, acolo mai jos de Poarta de Sud. Tot la baie puseră şi vasul oval ce-l găsiră lângă soarele de andezit, dărâmat de pe postamentul lui după ultima bătălie. Că în rest, avură destul material, de la cele două sanctuare ce mai rămăseseră în cetate şi de la Palatul de Sud, cel cu 27 de încăperi, aflat pe terasa de mai jos de actualul drum ce ocoleste cetatea. Hambarului mare, cel din dreapta izvorului, îi dădură foc romanii, fu cuprins de flăcări, dacii nu mai apucară să-l stingă, cu toate că deaceea îl puseseră acolo, să aibă apa aproape. Când romanii ocupară şi cetatea, prima lor grijă fu la hambare, turnară apă, scoaseră ce nu arsese de mai jos de tăciunii stinşi, îl puseră la soare de-l uscară şi avură până-n primăvară să facă pâine. Că doar Traian avea acum alte griji, nu a legionarilor lăsaţi să păzească nişte ruine fumegânde. Umbla după comorile dacilor, le strângea, le ducea la castrul de la Ulpia Traiana, de unde mai apoi se duse cu ele acasă, la Roma. Când au plecat romanii, mai veniră iar marcomanii de dădură şi ei foc barăcilor ridicate de romani, templului şi acoperişului băilor. Pe urmă a fost destulă linişte pe aici, ciobanii care urcau pe culme ocoleau locul cu o teamă superstiţioasă. Aveau şi destulă dreptate, nu odată se împiedicau oile şi măgarii în oseminte de oameni, lăsate în voia fiarelor sălbatice. Grâul ce a mai rămas pe acolo fu repede acoperit de fruze, crăci şi copaci ce crescură în voia lor. Abia pe la 1750 trecu frica oamenilor şi începură să facă gropi să vadă şi ei dacă n-or găsi ceva să le facă folos. Găsiră, găsiră chiar prea mult. Aur, să se îngroape în el, dar prea mult, că deschise urechile stăpânirii de veniră toţi de la Bălgrad, înarmaţi ca pentru război, să ceară aurul pentru împărat. Îl luară că de, ştiau să-l caute şi sub casele sătenilor dar şi pe sub fustele sătencelor. După ei veniră cu mineri, să planteze panseluţe la cetate. Poarta de Răsărit făcută de romani, o săpară de nu mai rămase nimic nici din ea, nici din drumul ce ducea la fântână. Ce mai rămăsese din fântână au aruncat pe pajişte, unde aranjară şi ei din pietre loc de masă. Aşa că nu se mai alese nimic nici din fântână nici din zidurile ce susţineau hambarele. Apoi pe la 1935, dar mai ales prin 1950, veniră arheii de la Cluj, calamitatea cea mai mare ce dădu peste cetate. De-ar fi pus dinamită şi nu s-ar fi încurcat pietrele cele vechi mai rău. Aruncară de sus pietrele şi care nimerea la baza drumului, era bine, care nu, se duceau până în Valea Godeanului. Dacă nu dădeau cumva peste niscai turişti care n-aveau ce face şi urcau pe acolo, căci drumul pe acolo îl ştiau ţăranii şi pe acolo îi sfătuiau să urce şi pe venetici. Pe acolo am urcat şi noi prima dată, când am venit de la Grădiştea, ne-am suit în trenuleţ şi am coborît la staţia Cetate. Pe lângă un izvor, am urcat în serpentine, din terasă în terasă, atenţi să nu ne lovim de coloanele ce erau la mai tot pasul şi mai ales la pietrele ce veneau de sus. Pietre fasonate de către daci, refolosite de romani şi în sfârşit aruncate pe apa Godeanului de trupa de soldaţi bucureşteni condusă într-o veşnică veselie bahică de către marele academician, tovarăşul Constantin Daicoviciu şi de către ciracii săi. Totul se petrecea fără fotografii, fără caiet de săpături, doar cu sticla în mână. Cu mare fereală am reuşit să facem câteva fotografii, în care am reuşit să prindem pe cei care aruncau pământul de pe terasa a X-a, de lângă sanctuarele mici dreptunghiulare, cu un vagonet, în dreapta turnului pentagonal. Cui îi păsa că se îngroapă un zid de susţinere, ce nu va mai fi dezvelit poate nici peste o sută de ani. Nu se cernea nimic, totul se arunca, să se ajungă la nivelul de călcare dacic, care doar acesta conta pentru marele academician. În multe locuri s-a trecut cu mult sub acest nivel de călcare, fără măcar să-l observe careva. Ani de zile am trecut pe acolo şi am admirat furia arheolgică ce a cuprins locurile. Se săpau zidurile şi sub temelii, se dărâmau, se propteau, alunecau, ca într-un târziu să înceapă chiar să le betoneze. Îmi venea să nu mai trec niciodată pe aici.

Atunci am cunoscut câteva fiinţe înţelepte de ale locului, în primul rând pe Vulpi, ce nu dădea nici doi bani pe săpăturile lor. Îmi spunea că au făcut şi ei, neamul vulpesc, săpăturile lor în ZONĂ şi ce au găsit nu o să găsească niciodată arheologii. Cred că nu se gândea însă şi la cositoarele de coşoni, detectoarele de metale cu care vor veni groparii. Aceştia iau câte o terasă la cosit, apoi scot frumuşel obiectele de aur şi argint. Pe cele de fier şi de bronz la început nici nu se oboseau să le mai scoată, le lăsau acolo, pradă arheologilor.

Grâul dacic l-a cercetat şi neamul vulpesc, dar fiind atât de ars nu le-a folosit decât când aveau ceva dureri de burtă. Luau un bot de seminţe arse, lingeau puţină apă proaspătă şi erau ca noi. Iar acum, doar la cofetătia de pe Meleia, făcută de Sucă, olteanul întreprinzător, se vindeau nişte rondele de grâu ecologic, grâu luat din cetate, spălat, amestecat cu zahăr şi albuş de ou, presat în nişte cutii de conserve de care era plin muntele şi ţinut la cuptor 27 de minute, la 175 de grade. Ieşeau nişte rondele foarte interesante, a căror principală caracteristică era că îţi dădeau de lucru. Îţi făceau fălcile ca de american, dar nu aveau nici un gust. Am încercat şi eu câteva, dar nu am reuşit decât să fac să-mi sară o aşchie de bunătate de dinte de acrilat. Şi doar Vulpi mă avertizase. Noroc că aveam în dotare nişte pile pentru făcut chei, luate din Talcioc cu ani în urmă şi l-am ajustat atât cât să nu mă deranjeze prea rău. Aşa cu grâul. Deocamdată.

Am luat mâna aceea de grâu de la Cetate şi am pus-o puţin la scanat. La 2400 dpi se vedea bine, aproape prea bine, vedeai că multe boabe aveau lipsuri, erau sparte sau crăpate doar.
Se vede uşor că marea majoritate era grâu emmer – grâu Triticum dicoccum iar mai puţin grâu einkorn, – cum îi spun secialiştii, Triticum monococcum. Le asigura o recoltă ce se făcea repede, în trei luni, spicul nu avea mai mult de 70 de centimetri înălţime, aşa că rezista la furtuni. Doar prin larga vale a Istrului de jos se mai cultiva şi o varietate ceva mai înaltă şi mai bogată, dar departe de ce spuneau legendele grecilor, că ar fi fost cât omul călare. Ori oamenii erau călare pe câini, ori era vorba de pigmei albi, dar de unde aşa ceva prin părţile noastre? Mai curând sunt simple legende, puse pe blog chiar de către Dom Herodot, pentru a se arăta mai interesant. Dar poate că era vorba doar de o vulpe călare pe un câine şi atunci totul a fi de înţeles, nu ar mai mira pe nimeni ştirea, pe mine în nici un caz.

Grâu dacic, ars de romani, zgârmat de arhei - ©C.I.

Comments (4)

1. Pe valea Dunarii nu era grau, ci secara
   http://static.panoramio.com/photos/original/15050594.jpg
   Comentariu by Roderick — 12 decembrie 2011 @ 18:01
   
2. Roderick: Da, este pentru prima dată când văd o graminee de cultură de o asemenea înălţime. Dacă spuneţi că este secară, secară este. Dar înseamnă că în citatul antic este o eroare interesantă. Mulţumesc pentru completare.
   Comentariu by Cornelius Ionescu — 13 decembrie 2011 @ 00:32
   
3. Salutare CORNELIUS !
   Se simte că sunteţi Profesor !
   Şi eu sunt extrem de fascinat de reconstituirea istoriei . Afirm cu toată seriozitatea că Spiritul care-l călăuzea pe Marele DECEBAL este un Spirit care a parcurs întreaga Istorie a Omenirii . Orice fiinţă umană călătoare pe acest Pământ care împinge specia umană spre progres este călăuzită de un spirit protector .
   Să fiţi foarte optimist în continuare şi să protejaţi pe mai departe evoluţia spirituală a celor ce vă sunt dragi !
   Cu amiciţie filatelică ,
   Andrei , Vatra Dornei
   Comentariu by Andrei - Vatra Dornei — 23 decembrie 2011 @ 04:57
   
4. ESTE grâu .
   La CAP-ul unde lucram peste vară , făcând mărunte norme pentru Bunicii mei , mi-am scufundat tălpile de zeci de ori în măreţia grâului.
   Oricum , poza lui Roderik este fascinantă !
   Cu amiciţie filatelică ,
   Andrei , Vatra Dornei
   Comentariu by Andrei - Vatra Dornei — 23 decembrie 2011 @ 05:02