joi, 3 aprilie 2014

65. Şarpele cel Mare



Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
65. despre Vulpi, Vulpa, socrul lui Vulpi, Vulpoi Descodatul străbunicul socrului lui Vulpi şi lupta titanică dintre Vulpi şi Şarpele cel Mare din Lacul Vulturilor.

 
Şarpele cel Mare sălăşuia el în Lacul Vulturilor, cel din Siriu, lac ce nu fără temei se spunea că ar avea legătură cu Marea cea Mare. Temeiul ar fi fost că altfel nu am putea explica existenţa Şarpelui. Şerpii Mari nu cresc printre jnepeni. Lipsa de temei ar fi legea aceea cu vasele comunicante. Dar cum legile-s făcute pentru a fi încălcate, aşa cum bine ştie orice hahaleră, fie ea parlamentar, judecător la CCR sau chiar guvernator de Cotroceni, nu trebuie să ne împiedicăm doar de atâta.
Vulpi iar o ia pe alte cărări ale minţii. Tot berea aia, bat-o vina. Ce-au făcut şi nemţii ăştia! Nu stătea ea bine în butoaie, aşa cum mai stă şi acum la Solca, în aceleaşi butoaie de stejar de pe timpul lui Ştefan cel Mare? Cel puţin aşa se spune prin Putna, singura localitate unde se putea bea bere de Solca la liber înainte de revoluţie. Bere la halbă, cu guler înalt de intelectual, băută sub privirile aprobatoare ale moşilor cu barbă şi mustaţă stufoasă, ce aveau parcă puteri dictatoriale pe acolo. Dar aici, la Cosoneşti, pe verandă, pardon, pe prispă, iar pardon, pe terasă, unde eu şi Vulpi stăteam cu cracii de jos pe alt fotoliu iar cu cei de sus pe după cap? Ca de obicei Vulpi povestea despre viaţa aventuroasă a înaintaşilor săi.
Îi venise în seara asta rândul lui Vulpoi, străbunicul socrului lui Vulpi. Ei nu erau de pe aici, Vulpa fiind o venitură, aşa cum se spune, dar adoptată cu labele deschise de toate fiinţele Cosonimii. Vulpi fiind rudă practic cu toate vulpile din Zonă, trebuia, conform cutumei să se ducă cât mai departe, să-şi găsească o vulpe frumoasă şi s-o convingă să vină cu el în Cosoneşti. Zis şi făcut, dar i-au trebuit aproape trei luni să ajungă în Ţara Luanei, în Munţii Buzaionului, acolo unde se spune că sunt cele mai frumoase vulpi. O fi din cauza celor multe peşteri de pe acolo, o fi din cauza unor vulpi argintii ce scăpasră din crescătoriile de prin Trei Scaune, nu se ştie. Dar cozi de vulpe ca în Ţara Luanei nici că mai văzuseră vulpile. Cert este că acei călugări ce se aciuiaseră prin peşterile ce rămăseseră libere prin plecarea către alte lumi ale popilor daci, aveau grijă şi de vulpile de prin prejur. Vulpile prindeau animale mici şi păsăret de prin pădurile de care locurile nu duceau lipsă, le aduceau călugărilor, care fie le afumau pentru iarna cea lungă, fie le făceau cum ştiau ei mai bine, cu tot felul de ierburi, ciuperci, legume aduse de prin Anatolia, din Capadokia lor, de unde fuseseră ei alungaţi când se bătuseră pe icoane şi pe cruci. La un astfel de regim alimentar cred şi eu că vulpile o duceau bine. Vulpi însă când ajunsese acolo, după lungul drum al Luanei, era numai blană şi oase. Nu putea concura cu ceilalţi peţitori ce-şi aşteptau rândul. Discuta cu ei, îşi făcuse şi prieteni, nimeni nu vedea în el in concurent serios. Din schelalau în schelalau Vulpi se dădu de gol şi spuse că tare-i place coada Vulpăi, o codană de nici doi ani, care şi-o purta în sus, fluturând-o în stânga şi în dreapta ca pe un steag roşu muncitoresc la defunctele mitinguri sindicale de la Atena. Toţi vulpoii au început să râdă de Vulpi, spunându-i că ea nu este de neam. Cu oroare îi spuseră că străbunicul ei fusese descodat. O, zei, descodat spuneţi, dar aşa ceva nu s-a mai auzit de secole prin locurile noastre! De pe timpul lui Ţepeş Vodă, cel care când prindea o vulpe la găini îi tăia coada şi o punea în vârf de prăjină. Grele timpuri …
- Dar timpurile acelea trecuseră, acum este vulpocraţie doar!
- Dar a avut pe cineva descodat în familie.
- Eu o să-i întreb dece a fost descodat Vulpos. Aflase cum îl chema pe străbunicul tatălui Vulpăi.
Zis şi făcut. Cum s-a mai întremat un pic, a făcut baie în pârâul Sibiciului, cu atenţie să nu înghită vreo bucăţică de chihlimbar, s-a scuturat, s-a lins peste tot ca să arate onorabil şi apoi lipa, lipa pe şosea, un pic mai sus de Colţi, pe dreapta cum urci, la umbra unui cireş amar, de care sunt mulţi prin zonă, a dat de Vulpa şi de tatăl ei. Frumosul zâmbet vulpesc ce se putea citi cu uşurinţă pe boticul Vulpăi, îi făcu inima să tresară şi coada să se ridice.
- Bună ziua Maestre, tată al Vulpăi, pot să îndrăznesc să-mi pun şi eu coada lângă cele ale domniilor voastre?
- Da ce dracu vorbeşti în halul ăsta? Unde te crezi? În vreun roman franţuzesc de ăla prost de al lui Dumas Perul?
- Ei, şi eu, vedeţi, impresionat de frumuseţea Vulpăi, îmi făcui curaj şi vă acostai la umbra nucului acesta.
- Care nuc, zevzecule, ăsta e cireş de ăla prost, amar, de nu poţi să mănânci mai mult de un kil odată. Noroc că are sâmburii mici, că altfel …
- Tati, te rog fi mai drăguţ cu el, nu vezi că i s-a înroşit blana de ruşine? Vulpi e un băiat tare bun şi are intenţii serioase.
- Ha? Vulpi? Intenţii? Voi vă mirosirăţi fără voia mea? Nu suntem noi cine ştie ce pe aici, dar măcar ştiu că te-am crescut cu atenţie. Ai şi ridicat coada la Vulpi ăsta?
- Nu tati, încă nu, se poate să te gândeşti la aşa ceva? Doar am vorbit cu fetele pe aici prin pădure şi mi-au spus ele.
- Cu ce fete ai vorbit? Cu alea ale lui Băse? Sper că nu. Şi nici cu …
- Aoleo tati, cum poţi să te gândeşti măcar la aşa ceva? Eu ştiu că noi suntem libertini din tată în fiică …
- Nu libertini, fă, liberali suntem de douămii de ani. Să-ţi intre bine asta în cap.
- Tati, douămii de ani? Mai taie şi mata din coada vulpii.
- Haaa … Să tai coada? Ţi-am spus niciodată să nu mai spui cuvintele astea. Blestem pe familia noastră. Ştii dragă Vulpi de toată tărăşenia asta? Uite dacă omori Şarpele cel Mare din Lacul Vulturilor, ţi-o dau de tot pe Vulpa, cu coadă cu tot. Şi dacă mă gândesc bine, uite, ţi-o dau şi pe mă-sa.
- Nuuu, tati, nu aşa, eu vreau să mă duc singură cu Vulpi la el în vizuină. Nu e loc şi pentru mama. Mama rămâne cu tine.
- Nici o afacere. Ah, am crezut că mai rezolv o problemă. Nu ne rămâne decât să mergem să omori Şarpele cel Mare din Lacul Vulturilor. Hai să batem laba.
- Hai s-o batem. Aşa. Dar ce ai mata cu Şarpele cel Mare? Nu stă el bine acolo?
- Nu stă deloc bine acolo. Că din cauza lui se uită de sus la noi toate haitele de vulpi din Ţara Luanei. Noi, după cum ţi-am spus, suntem aici de douămii de ani…
- Tati, iar începi …
- Ei, bine, recunosc, de doar vreo mienouăsutenouăzecişizece ani. Vulpoi, străbunicul meu s-a dus şi el să pescuiască în Lacul Vulturilor. Cum uitase să-şi ia undiţa de acasă, ce-i trece lui prin cap? Se întoarce invers şi-şi bagă coada în lac. Şi stă şi stă, că-l treceau toate alea, dar se gândea că strică apa, aşa că răbda. Păstrăvii uite că nu voiau să muşte, cred că venea o ploaie de-aia mare cu trăznete, aşa cum numai pe aici vin. Mişcă el din coadă, parcă aude un clipocit. Mai mişcă odată, apa se învolbureşte, sar stropi în sus de câţiva coţi de om şi deodată simte o durere mare şi începe să ţipe:
- Help, bă, care eşti p-acilea, help odată, tu-ţi …!
Şi trage şi el în timp ce ţipa şi deodată răsuflă uşurat. Se uită să vadă ce a prins. Acolo nu era nimic. Adică nu mai era nici coada. Coada lui flutura la câteva zeci de coţi mai spre centrul lacului, în gura unei dihănii mari. Şarpele. Şarpele cel Mare din Lacul Vulturilor. Auzise lumea de el, dar nu credea nimeni că există. S-a întors străbunicu în sat fără peşte, dară şi fără coadă. O vulpe fără coadă, sicut rota sine axis.
- Vai domnule, dar ştiţi şi limba dacă?
- De douămii … ei lasă acum. Înţelegi de ce vreau să omori animalul ăsta din lac? Eu am încercat, dar mi se răsuceşte coada numai când mă apropii de maluri. O ruşine mai mare nici că poate exista. Dacă l-ai distruge, întreaga mea familie şi-ar recăpăta onoarea pierdută. Iar tu ai putea pleca liniştit cu Vulpa şi cu mă-sa.
- Nu, cu mă-sa nu, ţineţi-o liniştit, nu vreau să abuzez de bunătatea ta. Dar pe Vulpa vreau s-o iau.
- Ia-o odată, dar hai la Lacul Vulturilor.
- Am mai stat pe lângă vizuina lor câteva zile, până m-am întremat bine, erau nişte popândăi pe acolo, îmi lasă şi acum gura scuipat. Şi dulci şi crocanţi. Cu o gură de troscot, erau grozavi. Apoi merserăm la lac. Traversarăm Buzaionul, pe pod, bineînţeles şi o luarăm la deal până la Siriu. Drumul era marcat, vezi bine, nu eram noi primele patrupede ce se desfătau pe aici. Dealtfel, mata, Dom Engineriu, cunoşti bine drumul, am văzut pe blog. Chiar ai stat la cabana aia păduchioasă de pe lângă lac. Nu au făcut-o chiar pe mal, s-au gândit să n-o trăznească cumva zeii. Dar ca un făcut, nu trece o furtună şi cad unul sau două trăznete pe ea. Ai păţit-o şi mata când ai dormit pe acolo, dar zău că nu se vede aproape deloc.
- Eşti un domn, ca întotdeauna, Vulpi. Da, ia spune, l-ai prins sau nu? Văd că pe Vulpa ai adus-o aici la noi la Cosoneşti şi vă înţelegeţi foarte bine.
- L-am prins, cum nu. Cum mă gândeam la Vulpa şi la coada ei, cum îmi creştea puterea în mine. Era o zi liniştită, nici un pic de vânt, nici un norişor. Cum să crezi ce dihanie zace în apele celea liniştite? Chiar intrasem la idei. Să vezi că tata socru s-a plictisit de Ţara Luanei şi face şi el o excursie pe munte. Mai o floricică, mai o oaie, mai un măgăruş, un câine blând, o căprioară, o urmă de labă de urs, mai vezi câteceva, mai schimbi mirosurile şi câte un gând cu alte fiinţe.
Stau pe mal, mă uit după vreun şarpe, nimic. Îmi aduc aminte ce i s-a întâmplat lui socră-său. Mă apropii eu de apă, îmi bag eu coada aşa puţin în lac, o scot însă repede, mă scutur bine. A naibii de rece apa asta. Să înot puţin? Nuuu. Miros apa, nimic. Mă mai apropii, dau să-mi-o mai bag odată, dar cuprins ca de o presimţire, mi-o ridic şi mă întorc repede. Tot părul de pe mine se ridicase, parcă eram un leu. Un leu african, vezi bine, nu unul din ăştia de pe aici. Dihania era acolo. De la şase coţi de deasupra apei mă priveau doi ochi cât nişte farfurii goale. Şi o gură, Dom Engineriu, o gură cât a dumneavoastră. Şi se apropia de mine. Recunosc, m-am scăpat pe mine. Dar asta a fost ca atunci la şcoală cînd ne învăţa să spunem în cor:
“Eu curentul cel indus
Totdeauna m-am opus
Cauzei ce m-a produs!”
M-am trezit în aer, clănţănind din colţi, nu ştiu dacă de frică sau de furie. Cum adică, am venit până în Ţara Luanei, am dat de fetiţa asta cu coada roşie şi stufoasă şi mătăsoasă, ca să sfârşesc neputând nici măcar să mă întorc cu coada între picioare? Mama dânsului de javră împuţită! Nu-mi scapă, nu-mi scapă. Am strâns cu furie botul, auzind ceva pleznind şi scârţâind. Ce o fi? Să rămân fără colţi de la vârsta asta? Păi mă costă un implant de porţelan cât nu face pielea şarpelui ăstuia. Şi mai şi pute a peşte stricat. Da, da, eram cu şarpele cel de o sută de coţi în gură. Îi zdrobisem şira spinării, dar el încă nu ştia asta. Nici eu. Ne rostogoleam în apă, ne roteam ba spre stânga, ba spre dreapta. Nu i-aş fi dat drumul nici măcar împăiat. El nu putea ajunge cu gura la mine, dar nici eu nu puteam să-l apuc mai bine, mi-ar fi scăpat. Din zvârcolelile astea na că ajungem pe mal, chiar lângă socră-miu, care stătea liniştit în fund şi gâfâia.
- Aşa, aşa Vulpi, bine-i faci, ţi-o dau pe Vulpa să faci ce vrei cu ea, ţi-o dau şi pe mă-sa pe gratis, mă, auzi, ţi-o dau pe gratis!
- M-am înfuriat şi mai tare, dacă asta era posibil. Am pus două labe pe javra împuţită, am mai făcut de trei ori “Cranţ, Cranţ” şi cât numeri până la patru am dat din bot în toate părţile şi mi ţi l-am aruncat la cincizeci de coţi în sus pe munte. Apoi am căzut lat. Când m-am trezit, am simţit o limbă pe bot.
- Vulpa, draga mea, am moşmondit. Deschid ochii. Nu era Vulpa, era ta-su în patru labe, îmi făcea respiraţie bot-la-bot. M-am simţit ca Lenin cu Zinoviev, aşteptând fericiţi şi singuri pe malul lacului Ladoga, să se termine cu bine – pentru ei – revoluţia din Petrograd. Eu însă am sărit în sus strigând “Unde e, unde e javra, a fugit? Îi vreau pielea să i-o pun pe băţ”
- Nu ai tu băţ pentru pielea lui. Uite-l colo deasupra jnepenilor, l-ai făcut fărâme. E mort tot. Nu mai mişcă neam.
Aşa era. Ce fusese cu mine? De unde atâta furie şi forţă? Înseamnă că dragostea pentru Vulpa a fost mai tare decât Şarpele cel Mare dela Lacul Vulturilor, cel ale cărui rămăşiţe vor rămâne să le mănânce vulturii, lupii, urşii, chiţcanii dar şi vulpoii şi vulpiţele, să-i sugă forţa.
- Auzi Vulpi, eu am fost pe acolo, dar nu am văzut nici urmă de Şarpele din Lacul Vulturilor.
- Şarpele e acolo, Dom Engineriu, dar poate că nu vă era gândul la piei de şarpe. Şi eraţi şi zguduit bine de trăznetul ce căzuse pe balamalele uşii. Dar ştiu că aţi făcut nişte poze pe acolo. Ce ar fi să le mai luaţi odată la mână şi să vă uitaţi cu atenţie, ai?
Aşa am făcut. Surpriza mea a fost mare. Şarpele este acolo, adică ce a mai rămas din el, pielea şi oasele, şi alea rupte în două. Mi-am adus şi aminte că îl văzusem, dar ce să caute acolo sus un şarpe rupt în două? Nu m-am mai dus să-l văd de aproape.
Deci de ăsta îmi fu Vulpi! Îmi dau seama dece Vulpa îl ţine ca pe un copil pe lângă ea şi dece nu a vrut s-o ia şi pe mă-sa. Totuşi cred că ar fi fost interesant.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu