marți, 8 aprilie 2014

79. Palanca din Buşteni



28 mai 2013

Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
 79. Palanca din Buşteni


Palanca nici că se mai vede de atâtea palate cu termopane şi cruci
Dom Camion mă invită să merg cu el la Buşteni, la un văr de-al lui, ce ajunsese stareţ pe acolo. Nu-l mai văzuse demult, demult şi rudele care se văd rar se înţeleg mai bine. O luarăm pe proaspăta autostradă A14, ce ne duce din Cosoneşti la Bucureşti. Patru fire la dus, patru la întors, o plăcere. Îl luai şi pe V5, dar îl pusei în rucsac, să nu se sperie de ce o vedea. Doar coada şi-o scotea mereu şi mi-o înfăşura pe după gât. Un simpatic roşcovan. În patru ore am ajuns la Buşteni. Fabrica de hârtie o luase vântul de ajunsese la fiare vechi, vechiul funicular la fel. În locul lor un teleferic anemic ce se tot lovea de stânci când bătea vreo adiere. Coadă la el ca la intrarea dinspre Parlament către Balamuc. Noroc că noi aveam treabă la mânăstire. Altă belea acolo, afiş, cică loc de lăsat animalele. Să-l las eu pe V5 în ţarcul cu dulăi? Noroc cu V5.
 - Doar nu mă crezi animal, Tati! Animale sunt cei care au pus afişul acesta discriminatoriu.
 - Noi trei mergem la stareţ, spuse tunător Dom Camion către ţârcovnicul ce voia să ne ţină calea.
 - Doamne Ajută, făcu acesta, făcându-i-se frig pe dată.
 - Aşa, aşa să fie!
 În 2002, când am dat de biserica de acolo de sus, nu era decât moşul ce ţopăia încântat nevoie mare de ce reuşise să ridice din nimic. Acolo, deasupra Buştenilor, cu o frumoasă privelişte spre Caraiman şi Jepi, era o poiană unde-şi ţineau vacile orăşenii din Buşteni, Poiana Palanca, că în alt loc nu prea aveau unde să le ţină. Cine ştie de la ce îi venea numele, de fapt se ştie foarte bine, se vedea că e un loc amenajat de oameni, nivelat, de la care pornea un drum lat ce ţinea coama dealului până deasupra locului unde sunt serpentinele acelea strânse ale drumului spre Urlătoare, deci o retragere spre munte. O fi fost ea în vechime înconjurată cu un palan, cel făcut din babe din stejar bine înfipte în pământ, cu pietre puse la fundul gropii, să nu se lase, cu laţi de fag între ele, apoi cu uluci de brad un pic ridicate de la pământ, să nu putrezească, dar cu pietre puse pe dedesubt, aşa ca să nu intre nici oameni nici animale fără de ştire.
 Ridicase moşu o bisericuţă maramu din lemn, dar avea planuri mari. Biserică mare, chilii pentru călugări, loc de cazat turiştii. A avut noroc cu un primar descuiat, care şi-a dat seama ce mină de aur ar fi o mânăstire la el în ogradă. Încet, încet, cu ajutorul primarului, al unor întreprinzători din zonă, cu binecuvântarea răposatului Teoctist, care primi şi el o poză fioroasă, cu moşu lângă el, pe perete, unde se pun de obicei întemeietorii bisericii.
 Popa Gherontie Puiu pe post de stareţ, mai nou ajutat şi de altul mai tânăr, pe nume Gherasim. Iar acu veniră încă trei popi mai mici, că de, dacă e vadul bun … Mânăstirea din Poiana Palanca, mânăstire cu termopane şi cu hramul Inaltarea Sfintei Cruci, deasupra fostei Fabrici de hârtie Schiel şi sub Crucea de pe Caraiman. Drum sau din Şosea, pe Strada Palanca, sau, o potecă din Strada Telefericului, pe alocuri pavată cu dale din beton, probabil luate din ruinele Fabricii.
 Biserica primi până acum vreo trei hramuri, trei rânduri de moaşte, cine ştie de prin ce cotloane luate. Dar de, mânăstire fără moaşte nu se poate aici în mijlocul papuaşilor. Să vadă lumea resturile ospăţului şi ce vrednici sunt cei care le-au pus la vedere. Mânăstirea primi şi ea un nume prozaic dar potrivit – Caraiman.
 Îl lăsai pe Dom Camion să se vorbescă în tihnă cu al lui văr, iar noi făcurăm turul fostei Palance, să vedem şi noi cum se fac bani din nimic.
 Era diversificată oferta. Cruciuliţe, lumânărele, colorate, ieftine sau scumpe, magneţi să ţi-i pui unde vrei, ba chiar şi iconiţe tipărite pe hârtie şi lipite pe placaj, cu preţ de Meteora. Chiar şi nişte căluţi mici, un leu mângâiatul, cinci lei călăritul. Mă gândeam să-l pun pe V5 pe un ponei din acela, dar numai ce m-am apropiat şi au luat-o la fugă.
Făcuseră şi o tabără pentru copii, dar uite că uitai să întreb dacă au şi ceva aprobări.
 Se aduc cârduri de câte 30 de copii la învăţat de-ale bisericii, cum să ţii mâinile la piept, cum să te rogi să-ţi pice fără muncă nişte pâine, nişte bani acolo, cum să aprinzi o lumânare dar s-o stingi repede şi s-o mai vinzi odată şi alte şi alte lucruri fără de care nu te mai poţi descurca acum. Ciudat că nu au voie să dea decât un telefon pe zi, să nu aibă calculatoare, iar cât despre televizor nici vorbă, să nu dea cumva de instructivele belele de seară de pe la antena1.
 Şi ca să nu se simtă singurei călugăraşii nici când este prea cald, peste gard se face un hotel sau o vilă mai mare, dotată cu o piscină lată. Ah ce peşti şi ce peştoaice vor înota pe aici, spre desfătarea şi înfruptarea preasfinţilor călugări!
 Am plecat toţi trei, înecându-ne de tuse sau de râs, nu mai ştiam nici noi.
 Mă întorc mereu cu gândul la frumoasa Palancă din Buşteni. De parcă ar fi acolo un castel medieval, în care urieşii, jidovii de altădată, triau oamenii ce treceau pe valea Prahovei, aşa ca la strungă, păstrau pentru ei ce era mai bun … şi la restul le dădeau drumul. Poate că de aici plecau şi haiducii în sus, spre Colţii lui Barbeş, să joace ţintarul cel sfânt, moara celtică, pe pătratele îngemănate desenate pe stânci. Precis că pe aici trecea şi Urlătoarea, când cobora din Caraiman, să mi ţi-o adoarmă pe Frumuşica din Pădurea Adormită. Căci Popa Ghelasie, mare pişichier, le-a învârtit pe toate într-un ghem ce nici Alexandru cel Mega nu-l mai descâlceşte. Doar nişte plăcuţe de aur i-ar mai trebui, scrise şi parascrise, să facă aici din Palancă o Capişte a Dacilor. Cine ştie …


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu