1 iunie 2013
Denecrezutele Aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
80. Dacii şi cuiele
Printr-un concurs de împrejurări de care numai prin acele
timpuri se putea beneficia, am avut şansa ca după facultate să lucrez nu într-o
şcoală, cum poate ar fi trebuit, ci într-o fabrică. O fabrică ce avea ca
obiect, cu tot numele ei pompos, îndoitul fiarelor. Al tablelor mai precis.
Venea tabla în suluri mari, netăiate bine pe margine, trecea prin mâinile înmănuşate
sau nu a câtorva sute de conaţionali simpatici de ai noştri, ţigani get-beget,
de prin Groapa Floreasca sau de pe malurile Lacului Tei, ce le treceau prin
diverse maşini, le ciocăneau, le barosau de fapt, le tăiau, le înşurubau, le
vopseau, le împodobeau cu tot felul de aparate şi sârme, după care luau calea
marilor construcţii ale socialismului, sursa de acum de fier vechi. Tabla venea
cum venea, adică ruginită, trebuia decapată, grunduită, vopsită, să reziste
mediilor ostile în care trebuiau să ajungă. Şuruburile însă nu aveau cum să le
vopsească. Aşa că erau alte procedee ce trebuiau urmate. Toate operaţiile astea
erau de fapt nişte operaţii tehnologice, trecute în nişte fişe, cu descriere,
timpi şi toate cele. Fişa tehnologică, însoţită de desenele pieselor era trimisă
la secţiile de prelucrare spre dumirirea ţiganilor, care nu de puţine ori
veneau cu actele înapoi la tehnologi să le explice cum ar trebui făcut de fapt
mai bine. Acolo la servici sau mai curând la bodega de vizavi, pe Floreasca.
Eu eram de fapt a şaptea
roată la căruţă şi asta mi-au explicat-o toţi cu multă bunăvoinţă încă din
prima zi de lucru.
Cum o nenorocire nu
vine niciodată singură mi s-a mai întâmplat ceva groaznic. M-am îndrăgostit.
S-a întâmplat. M-am îndrăgostit de cea mai simpatică chimistă care putea
exista. Mai era şi deşteaptă. Atât de deşteaptă că a preferat până la urmă pe
un tip care trebuia să se însoare repede, ca să poată pleca la o specializare
în străinătate, pentru un an, an care până la urmă a fost un an de doi ani.
Pentrucă tot nu aveam eu ceva mai bun de făcut, am ajuns un fel de ajutor de
chimistă.
- Cornelius, vino
repede să-mi scoţi placa din baie!
La un astfel de strigăt
de ajutor dar şi plin de speranţe, nu aveam niciodată cum să nu răspund. Şi mă
duceam la ea în laborator, îmi suflecam mâneca şi-mi băgam mâna până la cot în
baia de acid sulfuric 14%, să scot placa de aluminiu fixată la anod cu un cleşte
de rufe. Repede la apă pe urmă, să mă spăl, că-mi puţea părul de pe mână ca şoriciul
de pe porc în timpul operaţiei tehnologice de pârlire.
Şi uite aşa învăţai şi
eloxarea aluminiului, policromă, vezi bine, că aia chiar mă interesa pentru
tablourile mele ciudate, cum se fac decapările, acoperirile galvanice,
grunduirea, prelucrările la cald ale pieselor, acolo în cuptorul în care-şi
frigeau muncitorii cârnaţii. Iar atunci când mă uitai cu jind la nişte şuruburi
de import, negre ca tăciunele dar lucioase, îmi spuse conducătoarea mea de
doctorat în ale ajutorului de chimist:
- Sunt brunate la
rece, chimic, arată foarte bine. La noi doar ţiganii mai ştiu să facă aşa ceva,
la cald.
Aşa am aflat şi eu ce
este aceea brunare, cum se face la rece sau la cald şi care sunt secretele
meseriei ţiganilor.
Era simplu, nu ştiu
cum de s-a uitat. De fapt nu este chiar atât de simplu, totul ţine şi de intuiţia
operatorului, adică de informaţiile primite de la alţii şi de experienţă. În
două cuvinte ar fi: Ulei şi Foc! Ca în Iad! Există multe variante de brunare la
cald, dar esenţa chiar aceasta este. Se pun piesele în ulei, acum în ulei ars
de motor şi se iau cu un cleşte cu coada lungă într-un foc puternic, în partea
albastră a flăcării. Când piesa ajunge un pic spre roşu se pune iar în ulei şi
tot aşa până este gata. Operaţia durează între 6 secunde şi 10 minute, în funcţie
de calitatea fierului şi de temperatura flăcării. Rezultate şi mai bune se obţin
dacă înainte de a pune obiectul în foc se freacă de o ceapă tăiată. Mirosul,
vreau să spun putoarea sunt, vorbesc pentru cunoscători, este ca cea din Iad, aşa
că este obligatoriu să se facă în aer liber! În loc de ulei, fie el şi ars, se
mai poate întrebuinţa şi oţet, oţet cu muştar sau chiar urină … Prin metoda
încercărilor succesive se poate ajunge la o brunare de calitate, de un negru
intens, uniform şi care să întârzie oxidarea, dacă nu chiar să o şi oprească.
Brunarea este
utilizată şi astăzi de către amatori la protejarea suprafeţelor interne ale
instrumentelor optice, la ţevile armelor, la protecţia limbii cuţitelor şi a
altor arme albe. Experimentările lor sunt descrise pe forumurile astronomilor
amatori şi ai posesorilor pasionaţi, bogaţi sau nu, de 4×4.
Recunosc că experienţa
mea de ajutor de … chimistă m-a făcut să privesc cu un dezinteres total ştirea
despre cuiul dacic de un milion de dolari primit cadou de către Andrei Vartic
de la Glodariu. Periplul lui Andrei Vartic de la piramidele din Şona la cetatea
dacică de la Răcătău iar de acolo la institutele de cercetări metalurgice din Bălţi,
Petrograd şi Moscova pentru elucidarea unei brunări a unui cui nu mi s-a părut
o informaţie de interes. Poate mai interesant ar fi pe unde lucrează acum
Adrian Stoicoi, fosta calauza a lui Vartic …
Faptul că frumoasele ţinte,
oricum şi ornamentale găsite în zona celor două temple mari rămase în funcţiune
prin 101-106, arată ca scoase acum din atelierul unde au fost confecţionate, am
crezut că se datorează aproape exclusiv talentului restauratorilor de la Muzeul
aparţinător, că este doar un exces de zel al operaţiei de patinare (anticare).
Sunt destule cazuri în care obiecte din muzee arată întregite de nu-ţi vine să
le recunoşti. Să dau exemple? Mai bine nu, sau mai precis … încă nu! Sau
reconstituirile grafice de cetăţi – în 3 D cică – ce arată ca incinta sacră de
la Grădiştea după incendiul din 2013. Arse, golite şi măturate.
Procedeul de brunare,
cum îi spunem noi acum, trebuie să fi fost cunoscut şi în antichitate, toate
cele necesare fiind şi la dispoziţia fierarilor de pe atunci. Şi foc şi ulei şi
ceapă şi oţet şi muştar şi … de toate. Iar fierăria, prelucrarea metalelor mai
precis, era jobul lor de câteva mii de ani Nu trebuie să le subestimăm cunoştinţele.
- Gata, Vulpi, nu-mi
mai dicta ce să scriu. Ştiu şi eu ce se mai întâmplă prin Zonă. De asta există
presă, bloguri internautiste şi mai nou, televiziune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu