82. Time is money

23 iunie 2013

Denecrezutele aventuri ale lui Dom Engineriu în Ţara Vasilcăi
82. Time is money

Time is money


Programul de ştiri TV este plin de primarul cel obsedat al Tomisului. Ca un cotoi ce tocmai s-a dat jos de pe acoperiş, primarul le strânge părinteşte în braţe pe actualele şi viitoarele cadâne ale haremului de pe malul stâng. Malul drept, vezi bine, e ocupat de Putină şi de ansamblul lui de coregrafie marină.

Pe vremea când eram şi eu tânăr şi neliniştit mai mergeam pe Terasa de la Lido, să iau şi eu o friptană şi-un coniac cubanez de cinci stele. Aici se zbenguiau în bazinul cu valuri antebelice, un grup organizat de tinere uteciste, îndrumate atent de o cam bătrână tânără utecistă. Cu ţipete suave scotea câte un “Hăp, hăp, acu!” şi tineretul se avânta cu cururile svelte în sus, pedalând din craci şi ţinându-se de mâini, să se găsească şi să nu se înece. Matroana mă ţintea cu bunăvoinţa caracteristică meseriei ancestrale şi-şi ridica sprâncenele pensulate. Oftam, ea se crispa şi le făcea pe fete să mai facă o tură în sus şi în jos. Făceau, cu multă sârguinţă. – Mona? întreba matroana. Dădeam din cap în sus şi în jos, cu ochii căscaţi spre lună. Mona era ultra. Sâni mari, încă nu erau umpluţi cu ulei de motor ca acum, craci lungi şi bucuţe una şi una. La un semn deschisă era calea, Mona se aşeza feciorelnic lângă mine, mă atingea, din greşeală evident, de mă înroşeam tot şi simţeam o nevoie nebună de a o lua în braţe. Bătrâna utecistă făcea doar un “- Hă”, de noi mergeam în fugă către intrarea din spate a hotelului. Ştia fecioara pe unde să urcăm, nu ne oprea nimeni, chit că ea era în izmene de baie şi alea ude iar eu gâfâind porceşte în spatele ei, cu ochii lipiţi parcă de bucuţele ce tot clămpăneau în faţa mea. Prea mult timp nu pierdeam, de … time is money. Ne întorceam la masă mulţumiţi. Îngrijorată pentru fata ei, matroana îi făcea un inventar sumar, să fie gata pentru următorul număr. Mona se uita cu jind după coniacul din faţa mea. “- Treci în apă”. Se executa imediat. Dam să caut banii în servietă. “- Nu e nevoie. Am luat eu, ca de obicei”. N-o controlam. Aici totul era pe încredere. Îmi terminam friptura, îmi savuram coniacul lui Fidel, admirând mişcările stângace ale fetelor dar şi cracii lor superbi. Tinere, de.

Acum nici nu mi-ar trece prin cap să mai intru pe acolo. Şi dece să mai trec, la o adică? Calculatorul e acasă, televizorul la fel, V5 la Cosoneşti, are grijă de Villa Cosonaria, mai trage şi el o mătură cu coada, să nu se strângă praful, căci Vasilca trece şi ea tot mai rar, o dor reumatismele, cum îi place să spună.